Dintotdeauna mi-au plăcut portocalele. Susțineam cu tărie că portocalele sunt făcute de Însuși Dumnezeu pentru a ști că, de undeva, un Suflet ne iubește.
Primeam portocale în mod special doar când se apropia sezonul cadourilor puse în ghetuțe. Iar jocul era pe aproape început: de fiecare dată amenințam cu gândul de a-l prinde pe Moș Nicolae în fapt. Încercam să stau trează și să fiu cu ochii-n patru atunci când lumina se va aprinde pe hol. Sau, dacă Moșul vede pe întuneric, să fiu atentă la orice zgomot greoi produs de apăsarea bocancilor.
Totuși, adormeam odată cu lăsatul serii. Nu mă țineam strâns de promisiuni. Voiam doar să-i mulțumesc mult Moșului pentru portocale, totodată, să-i atrag atenția că niciodată nu le nimerea pe cele corecte.
Le preferam dulci. Găseam și câteva mai acre. Le uram și nu le puteam mânca. Însă, portocalele îmi ofereau mereu un zâmbet. Poate și pentru că portocaliul reprezenta magie. Îmi imaginam că, atunci când voi fi mare, voi purta portocaliu. Asociam culoarea cu năstrușnicia, ghidarea și energia. Asociam portocalele cu puterea. Mereu au părut prea mari pentru a le ține într-o singură mână.
Îmi și aduc aminte cum, copil fiind, era foarte greu să le desfac fără cuțit și ajutor. Iar asta nu ma făcea să le urăsc. Ci nerăbdătoare așteptam ca mama să mi aducă portocalele deja curățate.
Am învățat să apreciez dulceața portocalelor, dar recunoasc și dificultățile cu care se confruntă curățarea lor.
Degetele mele simțeau durere de fiecare dată când încercam să-mi înfing unghiile în coaja lor tare. De foarte multe ori, renunțam în a face lucruri singură. La fel ca procesul de curățare a unei portocale, să te cunosc a fost însăși provocarea. Ar fi prea mult să spun că portocalele m-au învățat filosofie la fel cum au făcut-o și oamenii pe care i-am întâlnit în călătoria lor.
Îmi plăcea să adorm în cameră cu o coaja de portocală proaspăt desfăcută. Era un miros fin. Îl preferam în locul bețișoarelor parfumate. Poate că am greșit aici, iar parfumul tău e precum un miros de coajă de portocală.
Aș folosi coaja pentru a-mi astupa zâmbetul când râd gălăgios sau pentru a-mi închide gura înainte de a spune o banalitate. Ar fi mult mai ușor.
Dar, cu fiecare portocală gustată, iau în mână o sacoșă, observând că Moșul m-a cam uitat de mult. M-am maturizat și pot merge singură la magazin.
Am învățat că, pentru a înțelege dulceața portocalelor, ai nevoie și de câteva acre. Altfel, nu ai reuși vreodată să înțelegi prospețimea, lăcomia și dorința nebună de a găsi mereu acel dulce. Exact ca o poftă aparținând unui neghiob.
Îmi este suficient, peste măsură, să știu că „Universul ne scoate-n cale persoane care au nevoie de vindecare, persoane ca test și persoane care ne vor rămâne alături pentru totdeauna”.
Aș spera ca doar tu să nu fii test. Și să fii singura mea portocală dulce. Să-mi fii acea coajă de portocală care să-mi astupe și zâmbet, și chicoteli, și liniște, și zgomot. Aș avea grijă să nu-mi putrezești niciodată. Doar tu să-mi fii portocaliu.
Aș prefera să nu fii un trecător având nevoie de vindecare. Știu cât de greu este să desfaci o portocală fără ajutor. Să-mi fii portocală și promit că te voi susține cu ambele mâini. Deși nu am habar ce va fi peste un an, doi sau trei, iar portocalele pot fi și dure.
Însă, știu că vreau să mă pierd în coaja ta de portocală.
