Nichita Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, în Ploiești .
A fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.
Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. A fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
De asemenea, a fost laureat al Premiului Herder.
Nichita a fost, este și va rămane unul dintre cei mai apreciați poeți ai literaturii române. Arta sa literară a trecut testul timpului și a rămas la fel de proaspătă și acum.
Aprecierea cititorilior față de acesta nu a întârziat să apară:
Astăzi e despre Nichita, acel Nichita care m-a uimit și m-a atras în mrejele poeziei încă de la primul poem citit. Țin minte că prin generală doamna dirigintă ne-a pus să scriem 10 poezii ale unui poet, la alegere. Și eu l-am ales pe Nichita Stănescu. Sau poate el m-a ales pe mine. Încă păstrez acele pagini vechi cu poeziile lui și când ajung acasă le recitesc.
Nichita a fost și este un poet care încă mă atrage. Dacă alții nu înțelegeau de ce poezia lui nu are rimă, pe mine mă tenta să citesc cât mai mult. Și asta am și făcut. Și încă fac. Pentru că Nichita e unul dintre poeții care m-a determinat să scriu poezie, dacă se poate numi poezie ceea ce scriu.
I-am scris o scrisoare lui Nichita, aștept răspunsul. Și dacă nu-mi va răspunde, voi merge să-l caut eu.
Obișnuiam să cred că Nichita trăiește pe Pluto, o planetă ce nu mai e considerată planetă deja. S-a refugiat acolo, departe de oameni, departe de toate. Și acolo, obișnuiesc să cred, el mă așteaptă ca să-i fiu ucenică. Un poet și o ,,copchilă” care vrea să învețe cum e să gândești ca Nichita.
Astăzi e despre el. Și el n-a murit și nu va muri pentru că poezia nu moare niciodată (atâta timp cât se mai citește).
Și cum spunea Nichita, ”Suntem ceea ce iubim”. Așa că să avem grijă ce iubim.
Surse: Wikipedia, Facebook.
