Universul

Universul
s-a ascuns în cana mea
cu ceai
mi-a spus că fuge
de oameni
și că are nevoie de o vacanță…
una luuuuungă

ceaiul meu
s-a dat la o parte
și i-a făcut loc.
s-au așezat amândoi
pe fundul ceștii
și au stat o vreme
în liniște,
până când cineva a început să vorbească
nu mai știu dacă a fost
Universul
sau ceaiul
sau eu.
dar cuvintele curgeau între noi trei
„real nu e ceea ce ești,
ci ceea ce ți se întâmplă.”
a spus cineva
și panglica care ținea
lumea la un loc
s-a desfăcut
dar niciunul
nu a părut să observe
sau nu a vrut să se gândească
la copilul care trăsese
prea tare de ea.

lumea s-a terminat atunci.
într-un oftat
eliberat de neglijență,
de pe buzele
Universului
sau ale ceaiului
sau ale mele.
nu mai conta oricum
pentru că
Universul s-a hotărât
să rămână pe fundul
ceștii mele de ceai.
„Ad infinitum”
spunea că viața
e mai dulce când stai
cufundat în
miere.

Mai multe poezii ale autoarei la un click distanță!