Inteligență covârșitoare, mitul poetului perfecționist nu a putut fi vreodată egalat. Cultura bogată, ce a stârnit reflectarea filosofiei, religiei și a artei în poezii, a devenit emblema unui Luceafăr. Eminescu exersează o oarecare virtuozitate și construiește, prin ochii unui „chip de lut”, angelicismul în poeziile sale, iar răpusul sunetului esențial devine definiția unei construcții al abandonului de trecere heraclitiană a timpului.
Pentru a scrie un singur vers trebuie să fi văzut mulți oameni și să fi vizitat multe locuri, să ai parte de renașterea pe care o oferă sacrificiul poeziei spre scopul perfecțiunii. Dacă în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de reăzboi”, de Camil Petrescu, avem o metaforă a nopții în umbra căreia se ascunde înșelăciunea perfecțiunii prin moarte, Eminescu devine martor al naturii trecătoare și al iubirii neîmplinite prin „Floare albastră”.
„Ce om era Eminescu!
Îl am și acum înaintea ochilor: chip frumos și blînd, fire mistică, străină de lume, zămislită parcă-n alte plaiuri. Ce frunte măreață și încărcată de gînduri! Ce privire adîncă și visătoare izvorîtă din cea mai nobilă inimă omenească! Ce absolută și complectă desinteresare de tot ce e în legătură ciu partea materială a vieții! Ai fi zis că plutea într-o atmosferă suprapămîntească.
Lui nu i-a fost scris să se bucure de viață lungă. Intelectul îi surpă fizicul.
Nervii lui, din cale-afară simțitori, vibrau ca o harpă eoliană la orice adiere a vântului.
Sufletul lui, un vulcan în veșnică activitate, îi consumă zilele văzînd cu ochii.
Era un vis misterios
Și blînd din cale-afară,
Și prea era de tot frumos,
De-a trebuit să piară.”
„Chipul angelic” despre care vorbește Eminescu a fost Veronica Micle. Cei doi s-au cunoscut la Viena, în anul 1872, momentul întâlnirii fiind rezumat de către Veronica prin poemul „M-am gândit”:
Maiorescu, Slavici şi Macedonski s-au opus căsătoriei cu Veronica
Într-un interviu acordat reporterilor „Adevărul de Seară”, criticul şi istoricul Dumitru Vatamaniuc, membru al Academiei Române, a descris unele dintre motivele pentru care Eminescu a evitat căsătoria.
„Şcoala la care învăţa Veronica i-a intentat un proces lui Titu Maiorescu pentru că ar fi avut o relaţie cu una dintre eleve, iar Veronica a depus mărturie, ca martor şi colegă, în acest scandal, motiv pentru care Maiorescu nu a doar că a contestat ulterior relaţia cu Eminescu, dar a încercat să se răzbune pe toate căile pe ea pentru asta”, spune Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric.
În toate aceste scandaluri, în care nu doar Maiorescu a încercat să-i despartă, ci şi Slavici sau Macedonski, de frică să n-o piardă, Eminescu nu scăpa ocazia s-o îmbărbăteze, printre zeci de rânduri de dezmierdări. „Apropos de Titu. Da! Vorba ceea; râde vârşa de baltă şi baba de fată. Cine s-a găsit să-ţi facă morală în privinţa relaţiei cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi desinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat”.
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!”
Scrisori de dragoste cu parfum de altădată
Martor al iubirii celor doi, scrisorile transmit emoțiile iubirii, însă versul „Eu am râs, n-am zis nimica” prinde tenta ironică pentru un regret neînțeles. Veronica devine „îngerul blond” eminescian: „Adormind aseară cu gândul la tine și deșteptându-mă dimineața tot cu el, aș putea să îți scriu toată ziua fără să te obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu știu de ce, orice lucru, chiar și acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împărțit cu teii, cu florile și frunzele de tei? Poate unde ești așa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora.”
La rândul ei, Veronica Micle îi scria: „Îmbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare și dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo, pe bancă la Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie”.
„Draga mea Veronică,
Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziție de a-ți scrie ție, căreia aș vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii e mai puțin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din lume.
Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viața mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuiești, tu rămâi cum ai fost și scrie-mi. Tendința mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduințele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.
Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi
pe Emin
Scrie cu degetele pe cari le sărut”.
(1880 Februar)
„București 3 Mai 1880
Stimabilă Doamnă și respectata mea amică,
Dacă v-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune, cauza e că ele au fost totdeuna la mine; pentru actele cerute veți binevoi a îngădui una sau două zile ca să le caut în vravul meu de cărți, nearanjate încă din lipsă de timp și legate în teancuri tocmai în acele nefericite zile de Paști, singurele libere pe care le-am avut de atâta timp și pe care le-am întrebuințat la legarea în teancuri a cărților. În orice caz, stimabila mea Doamnă, sper a nu-mi atrage din nou supărarea DV. și Vă rog de mii de ori să mă iertați, dacă nevoind a Vă lăsa fără răspuns imediat, nu alătur deja pe lângă actele în cestiune.
Vă mirați de graba – mie desigur penibilă și neplăcută – cu care V-am trimis scrisorile cerute. Uitați însă, se vede, scrisoarea DV. din urmă pe care V-am trimis-o asemenea și prin care mi-ați luat orice perspectivă de-a da lucrului o altă formă, decât cea dorită de DV. chiar.
O repet, Doamnă, nu insist câtuși de puțin de-a urni de pe umerele mele sarcina de vină ce mi se cuvine și ca omul, care ia orice amănunt asupra sa, după ce a luat totul împreună, nici nu mai gândesc să-mi ușurez sarcina, să atribuiesc altora sau împrejurărilor sau în fine numai greutăților momentane purtarea mea oricum ar fi fost.
Cât voi putea voi încerca să îndreptez ceea ce-am greșit; a silui împrejurările, iată singurul lucru pe care nu-l pot face prevăzând de mai-nainte zădărnicia unor asemenea încercări.
Sfârșesc scrisoarea mea prin părerea de rău că ați găsit de cuviință a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc, relatate DV. de persoane, pe cari asemenea nu le cunosc. În orice caz, în retragerea absolută în care trăiesc, a fost ceva nou pentru mine de-a afla despre ocupațiuni, cărora se pretinde că mă dedau sau despre petreceri, la cari se pretinde c-aș fi luând parte. Sunt atât de retras, Doamnă, și am atât de puțin interes pentru ceea ce se vorbește sau nu despre mine, c-un cuvânt toată viața mea e atât de simplă, cu toate greutățile ei, încât nici curiozitatea n-o am de-a ști cine și-a luat libertatea de-a zice că pretinde a mă cunoaște, nici curiozitatea de-a ști ce se vorbește.
O singură dorință am avut, dar dacă și oameni și împrejurări o fac să devină irealizabilă, nu voi fi eu acela care să impun unora, să siluesc pe celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influență.
Repetând rugăciunea să binevoiți a îngădui vro două zile până să vă pot trimite actele rămân cu tot respectul
al DVoastre supus servitor
M. Eminescu”
București 12 Octomvrie 1880
„Doamna mea,
Îmi permiteți a nu mai ști ce să Vă răspund. După ce singură ați rupt relațiile cu mine, după ce le-ați dat o publicitate, pe care eu nu le-o dădusem nicicând, după ce în sfârșit prin nenorocita comunicare a unor mărturisiri, ce avusesem imprudența de-a Vi le face ați făcut ca în adevăr întregul cerc de cunoștințe de care mă bucuram să fie revoltat în contra mea, veniți acum a adăuga tuturor grijilor mele zilnice o nouă grijă, atribuindu-mi o responsabilitate, pe care oricât de drept aș fi, n-o pot recunoaște în măsura în care mi-o atribuiți.
Niciodată Doamnă, desfacerea noastră, de-ar fi trebuit să aibă loc, nu s-ar fi căzut a se face cu atâta amărăciune, cu care ați făcut-o DVoastră. După ce dar veninul acestei amărăciuni m-a desiluzionat cu desăvârșire asupra suportabilității unor relațiuni între noi, după ce am judecat că continuarea lor ar fi o nenorocire pentru Dta și pentru mine, după ce astfel, zdrobit de această convingere care mi se impune prin deosebirea caracterelor noastre, m-am mulțumit cu visul unei fericiri trecute, știind bine că alta viitoare nu mai e cu putință, DVoastră pare că găsiți o deosebită plăcere de-a mă tortura cu destăinuirea unor hotărâri, copilărești și condamnabile, la care nu m-aș fi așteptat din partea unei femei atât de inteligente, atât de grațioase precum sunteți DVoastră.
Doamnă, crede-mă odată că ceea ce Dta presupui că e amor din partea Dtale nu e decât îndărătnicie. Dacă această îndărătnicie s-ar putea înlătura prin declararea că ești frumoasă, inteligentă, demnă de-a fi iubită de alți oameni superiori nimicniciei mele, ți-aș face-o bucuros. Fii bună și nu te crede disprețuită de mine. Dar sentimentul meu nu mai poate fi de acum înainte decât stimă și amiciție, nicicând acela care a fost atât de adânc turburat, fie de împrejurări, fie de noi înșine.
al DVoastre supus
M. Eminescu”
Povestea scrisorilor
Cartea cuprinde 93 scrisori transcrise, iar cea care a scos la lumină prețioasele manuscrise este Christina Zarifopol-Illias, profesoară la Indiana University, conform www.rador.ro.
„Lumea care spune: cum, dar Eminescu, care… Și spun: dar stați puțin! Scrisorile, care erau publicate deja, nu erau tot așa? Adică ce surpriză aveți la Eminescu? E altceva decât tonul ce era în celelalte scrisori? Sunt doar mai multe. Care pot face o imagine completă. Și vedeți că e un om! Coborâți-l de pe soclu, dați-i voie să aibă și el o viață de om. Nu un om care n-are nimica, n-are sânge în el. Adică ce este el? Doar o imagine pe care l-am transformat-o noi într-un monument? Nu? Nu! Este un om, coborâți-l de pe soclu și vedeți-l în toată complexitatea personalității lui. Și pe această femeie vedeți-o în contextul societății de atunci, ce putea să facă și ea, decât să fie o femeie care să treacă în rândul societății. Nu s-a putut și a suferit enorm. (…)
Atuncea am avut sentimente amestecate pentru că a fost un enorm entuziasm și cum să spun, o surpriză extraordinară – ceea ce era și cazul să fie -, dar întrebările de genul: sigur cucoana asta s-a îmbogățit… Și mă întrebau: dar câți bai ați primit? Mă uitam la ei, nu înțelegeam despre ce vorbeau. Domnule, m-am îmbogățit sufletește, dar altfel cum vrei să mă îmbogățesc? Pentru că nimeni nu-și închipuia că poți să fii în halul ăsta încât să dai la iveală aceste scrisori și tu să nu faci nu știu ce afacere. Am spus, pe mine nu mă judecați după criteriile acestea, că nu au nicio legătură cu mine. Am făcut lucrul ăsta, mi s-a părut un act de cultură, mătușa mea a acceptat, ceea ce mi s-a părut extraordinar. (…) [Apoi] au fost tot felul de basme. (…) Că a apărut în Evenimentul Zilei de atunci că aaa, o cucoană s-a dus în Elveția și pe lângă nu știu ce bijuterii … a găsit și aceste… ce bijuterii??? Povești! (…)”
