Cu cea mai mare ardoare mă voiai într-un așternut al rugăminților tale, când mă fura gândul. Și cu câtă durere îți spuneam să mai stai. Oricum timpul murea fără tine.

Uite, vezi? Ți-am spus eu că lumea e mai colorată când scrii despre ea cu pix negru. O nespusă plăcere îmi creai atunci când erai rănit. Dar n-ai vrut să crezi dincolo de frământările arse. Pentru că, poate și mina pixului este eternă. Și m-ai întrebat inocent de ce sufletul, ironic, nu ar fi nemuritor. Iar eu îți spun că mâine-ți interzic să mă mai otrăvești și râd.

Somnul nu mai e la fel de dulce. „Crezul” devine singura rugăciune în care te cufunzi, în lipsa minei negre. De parcă ai dori să te refugiezi în Infern. Chiar nu știai ce poate ascunde noaptea, dragul meu? Uiți că trebuie să respiri, de parcă ai încerca să-ți sugrumi propriile vorbe cu un plasture sau cu o coajă de portocală. Exact așa cum te lovești de înec, în propriul zgomot, pe chipul tău apăreau bobițe de rouă.

Și simți cum ești deja pierdut, tu însuți ești un conflict. Fără mina pixului nu mai există cuvinte pentru visuri. Și, odată ce te-ai gândit la un vis, el este pe jumătate realizat. Fără visuri, nu mai putem vorbi despre curaj. Fără povești, nu mai pot exista certitudinile existenței tale. Patetic. Va trebui să-ți verifici pulsul de fiecare dată când citești poezii.

Ți-am spus că am o părere proastă despre tine. Oh, privirea aia. Ea mă făcea să mă simt precum un mort pierdut. Dar tu? Nu arătai niciun interes, ci doar căutai o modalitate de a acoperi furtuna din fața ta.

Pentru că doar lumea ta pare mai colorată când scriu despre ea cu pix negru.