„Astăzi celor ce râzând mă latră
Și nu mamei spun cu glasul sec:
-Nu-i nimic, mă-mpiedicai de-o piatră
toate astea până mâine trec.”
(Tot ce scoate viața la iveală – Serghei Esenin)
Copilul-minune al literaturii rusești, Esenin, a început să scrie versuri la doar nouă ani, provenind dintr-o familie de țărani, s-a născut la data de 3 octombrie 1895, în satul Konstantinovo (astăzi Esinino), regiunea Riazan din Rusia. De mic a fost abandonat de părinți și a fost crescut de bunica sa.
Personalitatea marelui poet rus Serghei Alexandrovici Yesenin este complexă, iar amintirile despre el sunt contradictorii, dar cercetătorii și admiratorii operei poetului sunt de acord că el a fost extrem de talentat și a iubit Rusia până la uitare.
Esenin a fost calomniat de Partidul Comunist, din cauza poeziilor sale ce se împotriveau regimului, poezia lui Esenin a fost interzisă, totuși prin poeziile sale pătrunzătoare despre dragoste și despre viața simplă devenise unul dintre cei mai populari poeți din vremea sa.
Prima poezie a lui Esenin a fost publicată în jurnalul moscovit Mirok „Micul Univers”, în 1914. S-a mutat la Petrograd în 1915, unde a început să câștige faimă în saloanele literare, își recită lucrările lui A.A. Blok, S.M. Gorodekim și alții. În 1916, poetul a fost chemat la război. Datorită prietenilor, urcă în trenul de ambulanță militar Tsarskoye Selo. Dar cariera lui Serghei nu s-a oprit aici: primele sale colecții, de exemplu, „Radunitsa”, au fost publicate. De asemenea, poetul se apropie de un grup de „noi poeți țărăniști”, care ulterior au jucat un rol important. Crezând că revoluția va aduce o viață mai bună, a susținut-o pentru o perioadă scurtă, dar, în scurtă vreme, a devenit dezamăgit și, uneori, chiar a criticat regimul bolșevic în poezii ca „Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit”.
Consecințele viciului său, abuzului de alcool au fost crize de melancolie și agresivitate nemotivată, iluzii de persecuție cu halucinații vizuale și auditive, insomnie chinuitoare, remușcări severe și gânduri suicidare.
Yesenin a făcut prima încercare de sinucidere, despre care aflăm dintr-o scrisoare a poetului trimisă la prietena sa de școală Grisha Panfilov, la vârsta de 17 ani: „Nu puteam suporta faptul că limbile goale vorbeau despre mine și am băut un puțină esență. Mi-am luat respirația și dintr-un motiv oarecare spumează. Eram conștient, dar în fața mea totul era ascuns de un fel de ceață plictisitoare. Yesenin a făcut acest pas decisiv la ceva timp după ce s-a îndepărtat de tatăl său în speranța de a-și croi drum în viitorul literar fără ajutor din afară.
În ultimii ani ai scurtei sale vieți, Serghei s-a dedicat călătoriei: a plecat de trei ori în Caucaz, s-a întors de mai multe ori la Leningrad și a vizitat Konstantinovo de șapte ori. În Azerbaidjan (1924-25) a reușit să acorde libertate colecției de poezii „Orientul Roșu”. Pentru o scurtă perioadă de timp, a locuit în suburbia Baku – satul Mardakan, unde se află acum casa-muzeu și o placă memorială.
Anul 1924 a fost dificil pentru poet, ziarele au început să publice articole deloc pozitive despre Esenin. Mai multe dosare penale au fost deschise împotriva lui Serghei: a fost acuzat de huliganism. În 1925, Rakovsky i-a scris o scrisoare lui Dzerjinski, în care îi cere să-l ajute pe Yesenin în legătură cu starea sa de sănătate. Doar cei mai apropiați de el știau că poetul a ajuns în clinica de neuropsihiatrie a Universității din Moscova. Dar după aproximativ o lună, Serghei este externat din clinică, revocă toate procurile de la Editura de Stat, retrage aproape toți banii din contul său de economii și pleacă la Leningrad.
La 28 decembrie 1925, Serghei Esenin a murit. Corpul său a fost găsit în camera lui de hotel. Ultimul lucru pe care l-a scris a fost – „La revedere, prietene, la revedere …” – l-a scris în propriul sânge, pentru că nu era deloc cerneală.
Alte surse spun că Serghei Esenin, marele poet rus, scriitor, dramaturg şi folclorist, a fost ucis. Corpul poetului, a fost dus la Hotelul “Angleterre” şi legat de o ţeavă de încălzire sub tavan, simulând sinuciderea.
Esenin a fost declarat sinucigaş, însă există opinii precum că guvernarea comunistă a ascuns adevărul despre moartea acestuia prin orice mijloace.
Știrea despre sinucidere i-a şocat pe mulţi. Versiunea oficială a sinuciderii a fost repudiată şi de emigranţia rusă albă, din anii 20. Mulţi bănuiau că autorităţile sovietice au otrăvit poetul.
Pe 29 decembrie 1925, ziarele de seară din Leningrad, şi mai apoi ziarele din toată Rusia, pe 30 decembrie au informat că poetul Serghei Esenin s-a sinucis în hotelul “Internaţional”. „Prietenii”, cunoscuţii şi apropiaţii poetului au publicat în ziare şi reviste, memorii despre Esenin, exprimându-şi regretul cu privire la moartea acestuia, amintindu-şi cum petrecea în beţii, huliganism şi de viaţa sa promiscuă. Criticii au alimentat aceste amintiri cu “probe”: în poeziile lui Esenin, mulţi au văzut apropierea morţii şi dezamăgire în viaţă, tulburare mentală. A fost publicată o presupusă scrisoare scrisă de Esenin înainte de moarte, scrisă cu sânge, înainte de a-şi pune capăt zilelor. Ea suna cam aşa:
”La revedere, prietene, la revedere.
Dragul meu, în inimă-mi rămâi.
Despărţirea ce se prevede
Promite o nouă revedere.
La revedere, prietene, rămân tăcut
Nu fi trist şi în sprâncene crunt —
În această viaţă, a muri nu e noutate;
Nici să trăieşti, ar fi mai nou decât atât.”
“Acest poem nu a fost prezentat anchetei, dar a apărut în ziare. Ulterior s-a stabilit că a fost scris cu câteva luni înainte de moartea lui Esenin şi era adresată prietenului său Alexei Ganin, închis şi el înainte de a fi executat. Când jurnaliştii s-au întâlnit cu mama lui poetului, Tatiana Feodorovna, ea a povestit că Serioja a scris aceste rânduri când era acasă, şi au fost scrise cu creionul, şi nu cu sânge, şi a adăugat cu amărăciune că Serghei a fost ucis de oameni răi. Cu toate acestea, toţi aceşti ani, aceste opt linii au fost prezentate ca versurile sale de adio şi ca o dovadă a sinuciderii.”
La scurt timp înainte de moarte, Esenin a scris în articolul său “Ruşii”: “Nu a fost timp mai dezgustător şi vicios în viaţa literară decât momentul în care trăim. Situaţia grea în stat de-a lungul acestor ani în lupta internaţională pentru independenţă, întâmplător i-a readus pe arena literaturii pe lacheii revoluţionari care au merite în proletariat, dar nu în artă …».
În ziua care a urmat morţii poetului, “Krasnaia Gazeta” (Ziarul Roşu, unul dintre ziarele afiliate comuniştilor) a publicat un articol de Boris Lavrenev intitulat “În memoria lui Esenin” cu subtitlul: “Executat de degeneraţi” şi cu un epigraf: “Şi n-o să spălaţi cu sângele vostru negru, sângele curat al poetului”. Încheierea suna aşa: “Şi este de datoria mea morală să spun o dată în viaţă adevărul pur şi să numesc călăii şi ucigaşii — călăi şi ucigaşi, al căror sânge negru nu va spăla pata de sânge de pe cămaşa poetului torturat”.
Scriitorii care îl cunoşteau bine pe Esenin şi nu recunoşteau sinuciderea poetului, îngrijoraţi de pierderea care o îndura Rusia, au încercat propriile investigaţii, rezultatul cărora este paradoxal, dar adevărat: nu există dovezi convingătoare că poetul s-a sinucis. In schimb, indicii ale crimei sunt numeroase.
Cele mai multe dintre documente nu au fost examinate de experţii criminalişti şi nu există o certitudine că sunt autentice şi semnate de către persoanele cărora li se atribuie.
Astfel, moartea lui Esenin rămâne o enigmă, ci doar legendarul său talent creator nu poate fi pus sub semnul îndoielii.
