Mesaj pentru părinți

Mesaj pentru părinți – Se spune că atunci când ești fericit sau nervos, să nu iei decizii. Important este să gândești la rece fiecare situație și să iei o decizie care să fie în favoarea ta. Dar ce se întâmplă atunci când tu chiar iei decizii la nervi? Și nu mă refer în situații limită, ca de exemplu, la serviciu. Ci acasă, față de propriul copil.

Adori când copilul tău are succes, nu? Învață foarte bine la școală, se implică în activități pentru a afla cât mai multe despre el, despre societate, are obiective mari pentru propriul lui viitor și muncește pentru a fi în top.

Profesorii îl laudă, deja dă dovadă de performanță olimpică și simți cum și ție, ca părinte, mândria îți crește, de parcă ai fi în Sânul lui Adam.

Brusc, ți-a picat cerul în cap și descoperi că al tău copil nu este un robot (în cazul în care nu știai). Pe scurt, tipul de moment în care uiți de toate articolele cu „top 10 lucruri de parenting” pe care le tot înghițeai, deoarece NICI TU NU EȘTI UN PĂRINTE PERFECT! 

Apare „nenorocitul ăla” de eșec, după cum vă place să-i spuneți, care te afectează pe tine, ca părinte, într-un mod total absurd. Că doar nu ai avea cum să fugi de situațiile mai puțin plăcute ca „respectivul” de tămâie, nu-i așa?

Să tragem, totuși, o linie și să înțelegem la ce mă refer prin „absurd”: părinții care preferă să le spună copiilor că sunt „mari PROȘTI”, doar pentru că trec printr-un eșec (sau pentru că lucrurile nu au ieșit cum și-ar fi dorit acești minunați devoratori emoționali). Spunea Freud că cel mai mare succes este eșecul. Acest cuvânt apreciat foarte puțin de majoritatea părinților face sau ar trebui să facă parte din viața noastră.

„Ești atât de prost încât nu știi să faci nimic! Băi, Gheorghe, tu chiar ești dobitoc rău! Uite d-aia nu ai să faci tu ceva important în viață!”

Ați putea considera că este o reacție specifică nervilor și încercați să vă gâdilați orgoliul cu șarmul replicii „doar e tânăr, ce să înțeleagă? Nu e suficient de copt la minte.” Dar cauza reacției tale ar fi însuși eșecul sau că o parte din mândria ta a fost lovită? Nu ar fi timpul să fii inteligent și să-ți regândești atitudinea? 

Când te vor suna rudele și te vor întreba despre realizările copilului tău, ce mama naibii le vei spune, nu-i așa? Orgoliul tău ca părinte pierde în fața unui simplu eșec și apare frustrarea. Nu-i suficient că societatea îți spune că ești prost, mai trebuie să vii și tu acum! Crezi că un copil ar fi vrut să eșueze sau că îl ajuți cu ceva atunci când îl cerți?

Nu crezi că i-a fost destul de avers eșecul? Mai e nevoie și de aversiune și din partea ta? S-ar spune că prostia doare, dar unii trec de limita simțirilor.

Și, până la urmă, dragi părinți, de ce suntem niște proști și dobitoci?

Mesaj pentru părinți/ sursa: facebook
Mesaj pentru părinți/ sursa: facebook

Având în vedere poza atașată mai sus, cum ar trebui să răspund? =)))  Suntem proști și dobitoci pentru că încercăm ca, prin ceea ce facem noi, să vă mulțumim și pe voi? Pentru că avem și noi sentimente și ceea ce spuneți ne doare? Pentru că nu ne ies lucrurile perfect? Pentru că tu preferi să trăiești într-o peșteră a nesimțirii și-ți place să te îmbeți cu atitudinea ta inutilă?

Acum câteva zile, am urmărit un episod din „Comandă la mine” și am rămas suprinsă de replica unuia dintre părinți: „Dacă nu-ți convine un lucru, mai bine taci, că-i mai bine așa”. Nu mă voi băga în polemica „nu tu opinii”, că doară ce naiba o fi și alea păreri, dar nu se poate proceda așa și-n cazul atitudinilor voastre fără rost? „Dacă nu vă convine ceva, mai bine tăceți, că-i mai bine așa”? =)))

Ehhhh, a naibii educație…

V-ați întrebat vreodată ce simte un tânăr din cauza reacțiilor voastre stupide? Haideți să vedem ce susțin și tinerii noștri care au ales să răspundă provocării de a-și scrie atât propria opinie, cât și să vorbească despre confruntarea cu situații în care am putea discuta despre un „abuz emoțional” și care ar fi putut fi urmările.

„Aș putea să spun din propria experiență. Participam la Olimpiada de Istorie, faza județeană. Eram încrezătoare că voi reuși, însă nu a fost așa. Totuși, am reușit să iau un 7 onorabil. Eram mândră de mine pentru că știam că am învățat foarte mult, având în vedere că materia este grea și voluminoasă. 

Le-am spus părinților, iar ei au fost dezamăgiți și m-au criticat, argumentând faptul că cică pierdusem prea mult timp și nu am fost în stare să iau o notă mai mare. Cică, edgeaba mă mai chinui, mai bine îmi văd de viață.

Am fost demoralizată, pentru că mă așteptam să mă susțină. Știau că eu chiar am muncit. Am fost foarte dezamăgită de ei. 

Am plâns în camera mea, mult timp. După care am vorbit cu profesoara de istorie, care m-a liniștit. Cea mai bună profesoară pe care am avut-o vreodată!”

Anonim


„Salut! Aș putea să vorbesc din propria experiență despre un astfel de „abuz emoțional” sau cum ați dori să-l numiți. Mereu mă consideram copilul perfect pentru părinții mei. Învăț bine, primesc bursă, reflectez asupra propriei persoane și-mi dau silința pentru a ajunge printre cei mai buni la facultate. Ar părea că mă laud dacă voi continua această listă.

Totul perfect la succes. Părinții mă îmbrățișau, mă felicitau. Eram toți veseli și chiar preferam să fac și acea „cinste” cu o pizza pentru a ne bucura împreună de fiecare realizare. Însă, mă simt penibil în fața părinților și nu în fața eșecului. Hai să-ți explic ce fac eu în fața eșecului: mă desconsider. Îmi spun cât sunt de prost, că n-am putut mai mult, că dacă îmi dădeam silința poate ieșea mai bine. 

Cred că e suficient să mă jignesc eu și să mă „autopedepsesc”. Dar, când mai vin și părinții și pun sare pe rană, nu mai este deloc okey. Deși eșecurile sunt minore, ca de exemplu, nu mă pregătisem suficient pentru sală și am picat-o, au ținut clar să-mi spună că sunt un ratat! 

Chestiile de genul au continuat să fie și am avut nevoie de intervenție, deoarece voiam să mor, la un moment dat.

Simțeam că, okey, nu sunt suficient de bun pentru mine, dar dacă nici pentru ai mei nu sunt… Am avut noroc de o doamnă profesor și de un psihoterapeut care îmi spuneu cât sunt de unic și că și cei mai mari artiști au avut parte de eșecuri pentru a ajunge acolo unde sunt acum.”

Anonim


„Din punctul meu de vedere, susținerea părinților este foarte importantă în viața copiilor.

De asemenea, reacția lor la eșecul adolescentului are un rol decisiv, căci influențează percepția pe care o va avea copilul în viitor cu privire la eșec.

Consider ca este greșit ca părinții să îl mustre pentru eșec, căci acest lucru îl va descuraja și îl va face să aibă probleme cu încrederea în sine. Cred însă că părinții ar trebui să fie alături de copii și în momentele în care aceștea nu au reușit tot ce și au propus, acest lucru ar face o schimbare majora în viata lor. Prin susținere ar învăța ca în viața nu reușești de fiecare data să realizezi ce îți dorești, însă important e sa mergi mai departe. Așadar ,ar dezvolta o anumita încredere în sine și, în timp, și-ar putea realiza idealurile. (în cazul meu, părinții m au susținut mereu, mulțumesc lui Dumnezeu!!)”.

Geanina Cernat, 16 ani


Cu eșecul ne întâlnim absoluți cu toții, fie că vrem fie că nu, am putea da vina pe celebra vorbă <<Asta-i viața>>. Poate fi posibil, dar știm că oricare ar fi parcursul nostru pe drumul pe care ni-l alegem, avem nevoie de susținerea apropriaților, dar mai ales, pun accent puternic pe asta, a părinților. În țărișoara noastră mică și aproape minunată, se prea știe că cei din domeniile artistice sunt mai mult decât desconsiderați, niste pierzători de timp și oameni care cam mor foame. O opinie generală total greșită și absolut deviată (mai puțin muritul de foame, care e variabil). Arta înseamnă cultură, înainte de toate, înseamnă spirit, suflet, viață, oameni, energie artistică.

Da, foarte frumos și elegant credeau părinții mei. Totul bine, dar eu să nu merg pe aceste drumuri și să-mi aleg o meserie bănoasă… Și tocmai opusul l-am făcut. Eu sunt un tânăr care se ocupă cu arta plastică (grafică, pictură si arhitectură).

La început, mama a zis <<rămâne ca hobby, nu meserie>>.

Un scepticism de un nivel ultra ridicat. Ce este drept, nu mi-a zis niciodată să nu fac ce vreau sau simt în legătură cu pasiunea mea, dar atitudinea ei (mama, în special) emana nesiguranță, neîncredere și din astea. Totuși, m-a văzut muncind enorm, niciodată nu m-a auzit plângându-mă indiferent de <<ma dădeam cu capul de toți pereții>>. Acum reușesc să îmi câștig, ușor, ușor, veniturile proprii și să fac mai departe ceea ce m-am născut să fac.

Trebuie înțeles scepticismul părinților. Ei poate au dus o viață foarte grea, cu diverse lipsuri, ei ne doresc binele suprem, de aceea vorbiți cu ei, explicați-le și ARĂTAȚI-LE rezultate, reușitele, bucurați-vă cu ei, iar voi trageți tare și asumăți-vă cu tot spritul ceea ce ați ales să faceți!”

Ștefan Ciobăniță, 19 ani


„Odată ce ajungi să-ți desconsideri copilul și nu-i oferi încurajarea de care are nevoie de la o vârstă fragedă, îl pui într-un mare pericol. Copilul va începe să trăiască într-o frică de eșec, o frică ce îi poate distruge sănătatea mintală și, totodată, starea sa emoțională. În gândurile acelui copil va răsuna fraza <<Nici părinții nu mă încurajează>>.

L-aș numi „un tratament neglijent”!”

Denis-Vasile Foca, 19 ani


Totodată, pentru a întări opiniile tinerilor și pentru a privi într-un mod profund urmările aduse de reacțiile părinților în fața eșecului, am solicitat părerea și sfatul domnului Tiberiu Seeberger, psihoterapeut psihanalist și coordontor al Centrului de studii psihanalitice:

„Ca eșecul să fie considerat cel mai mare succes, trebuie să existe forța cu ajutorul căreia frustrarea eșecului să fie depășită și să fie îi fie redată speranța copilului în capacitatea sa de reparație.

Pentru ca un copil să aibă puterea să depășească un moment de eșec, trebuie să știe că se poate baza pe părintele lui, că insuccesul copilului nu a distrus iremediabil relația cu părintele.

Ulterior credinței că totul va fi bine după un eșec, va merge capacitatea reparatorie a copilului, o reparație autentică care are ca și componentă asumarea vinovăției pentru eșecul produs”.

Î: În procesul de psihoterapie, v-ați confruntat cu un caz în care copilul să aibă tulburări emoționale din cauza descurajării părinților? Dacă da, ne puteți vorbi despre acest caz, intervenția terapiei și urmări?

R: „În unul dintre cazurile mele, copilul, acum adult fiind, a fost permanent descurajat de către părinți. A fost criticat atât pe timpul eșecurilor, cât și în momentele de reușită. Acest comportament coroborat cu lipsa unor încurajări a dus la formarea unei personalități dependente.

La maturitate era o persoană care nu reușea să facă niciun lucru important fără aprobarea celor din jur și trăia un sentiment de veșnică nemulțumire, ca și cum eșecul se afla după colț. Chiar dacă soarta îi surândea, persoana respectivă nu se considera o învingătoare, iar în momentele în care clar era printre cei mai buni, găsea modalități de autosabotaj. Cel mai pregnant aspect al problemei sale era relația cu mama, de care încă era legată și față de care nu reușea să pună limite.

Pe parcursul terapiei, s-a discutat despre modul în care nu i se permitea să se revolte împotriva criticilor părinților și cum agresivitatea era rar scoasă la iveală. Prin transfer, pacientul a manifestat agresivitatea față de persoana mea și m-a perceput ca fiind o persoană care critică și care nu îi recunoaște abilitățile sale. După diferite interpretări și clarificări ale subiectului, a reușit să își exprime acele emoții adânc îngropate pe care nu le-a putut exprima înainte. Ulterior, pacientul a reușit să se desprindă din punct de vedere psihologic de părinții săi și a ajuns să renunțe la meseria pe care o practica până atunci, alegând o slujbă pe care ar fi vrut să o aleagă la terminarea liceului, dar nu a avut ocazia datorită lipsei încurajărilor”.

Î: Ce semnificație capătă reacțiile părintelui de tipul „nu ești bun de nimic” pentru copil sau adolescent?

R: „Părintele este cea mai importantă persoană pentru copil. Este omul la care se uită atunci când se află în încurcătură, este omul pe care îl dorește atunci când îi este greu. Este ca o busolă morală care îi spune copilului ce este bine sau rău, ce este îndeajuns și insuficient. Când tocmai acea persoană investită cu atâta încredere își critică copilului, acesta are două variante: fie să simtă că părintele îi dorește răul fie să simtă că părintele are dreptate și răul este în el. Dacă vorbim despre un copil aflat la vârsta de câteva luni , 1 an, maxim 2 ani, el va percepe părintele ca având dreptate și își va inhiba tendințele creative autentice. Va încerca să devină așa cum vrea părintele pentru a nu fi părăsit de el.

Dacă vorbim despre o vârstă mai înaintată, de felul adolescenței, copilul va simți că părintele său îi poate dori răul și ar putea să își împartă părinții în: „unul bun și unul rău” sau fel de fel de combinații ale unei familii disfuncționale sau cu o funcționalitate patologică”.

 

Î: Ce părere aveți cu privire la faptul că reacțiile părinților în fața eșecului copilului ar putea deveni o cauză a tendințelor depresive?

R: „Depresia este de două feluri: introiectivă și anaclitică. Depresia anaclitică se referă la o absență a persoanelor importante pentru copil, un gol pe care acesta îl trăiește, în timp ce depresia introiectivă se referă la internalizarea unor critici venite din partea persoanelor importante. Deci, da, reacțiile părinților, dacă sunt preponderent critice, pot da naștere unei depresii în psihicul copilului. Copilul nu îi poate face față părintelui și este mai bine să se simtă el vinovat, să se simtă rău, decât să se simtă fără un părinte, chiar și unul critic. Măcar are un reper…”


Așadar, reacțiile părinților în fața eșecului pot deveni una dintre cauzele tendințelor depresive în cazul copiilor. Dacă tot ai citit până la capăt, probabil ești de acord cu opinia tinerilor și cazurilor expuse de domnul psihoterapeut psihanalist – Tiberiu Seeberger, și cu cât sunt de inutile atitudinile părinților descrise mai sus. Verifică constant să nu fii cumva unul dintre ei!