Experimentul Stanford a lărgit orizontul psihologiei umaniste, fiind inițiat în anul 1971 de către psihologul american Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford. Această „intervenție” urmărea aprofundarea schimbării radicale a comportamentului individului în condițiile de viață în penitenciar.
Astfel, psihologul american a dorit să afle dacă violențele din închisorile americane erau provocate de personalitatea sadică a gardienilor sau ar fi vorba doar despre influența pe care o deține mediul în conduita umană.
În cartea sa, „Efectul Lucifer. Cum devin răi oamenii buni”, Zimbardo a consemnat următoarele: „Răul constă din comportamentele intenţionate care urmăresc să producă suferinţă, abuzuri, înjosire, dezumanizare sau distrugerea fizică a unor persoane nevinovate – sau folosirea autorităţii şi puterii oferite de sistem pentru încurajarea sau acceptarea acestor practici”.
În aceeași ordine de idei, cartea ar face o paralelă între „experimentul Stanford” şi abuzurile asupra prizonierilor din închisoarea americană Abu Ghraib.
Realizarea unei analize profunde a dovedit faptul că evenimentele din închisoarea de la Abu Ghraib au fost datorate sistemului de încarcerare. Gardienii găseau diferite metode prin care să-și tortureze prizonierii: „interogatorii îmbunătățite”.
Alegerea grupului țintă
Din șaptezeci și cinci de persoane, Zimbardo și echipa sa au selectat douăzeci și patru de studenți pe care i-au considerat cei mai stabili psihic și sănătoși. Grupul țintă viza persoane care nu au probleme medicale, penale sau de ordin psihic. Experimentul ar fi avut loc pe o perioadă cuprinsă de la 7 până la 14 zile, iar participanții au primit 15 dolari pentru fiecare zi.
Din cei 24, 18 persoane au participat efectiv la experiment.
Rolurile:
- nouă participanți au fost repartizați în roluri de „deținuți”;
- ceilalți nouă au avut rol de „gardieni”.
„Gardienii” au fost îmbrăcați în uniforme kaki. Li s-au dat fluiere și bastoane, au intrat rapid în rolul prezentat și au inventat pedepse și metode psihologice pentru a-i intimida pe „prizonieri”.
Aceștia au fost împărțiți în trei categorii:
- gardienii „oneşti”, care respectau regulile şi executau sarcinile cu rigoare, dar fără a acţiona cu scopul înrăutăţirii vieţii prizonierilor;
- gardienii „omenoşi”, care făceau mici favoruri prizonierilor;
- gardienii care profitau de puterea pe care o dețineau. Creau noi reguli în scopul umilirii şi spre disconfortul prizonierilor.
„Prizonierii” au primit un număr, au fost tunși zero, purtau lanțuri în jurul gleznelor și au fost treziți cu brutalitate în fiecare noapte la ora 2:30.
Experimentul l-a afectat pe Zimbardo deoarece a permis ca abuzul psihic să ia amploare. Doi dintre prizonieri au renunțat, la un moment dat, experimentul oprindu-se brusc numai după șase zile.
Arestarea
Pentru ca experimentul să pară cât mai credibil, „prizonierii” au fost percheziționați și arestați. La secția de poliție, „suspecții” au fost amprentați, și-au citit acuzațiile, legați la ochi și duși într-o celulă pentru a aștepta transportul la „închisoarea” de la Stanford.
Cercetătorii au gândit experimentul astfel încât să fie induse dezorientarea, depersonalizarea și dezindividualizarea celor participanți.
S-au simulat condiții de închisoare în subsolul Universității Stanford, iar Zimbardo a „notat efectele instituţionalizării asupra comportamentului tuturor celor închişi între patru pereţi”.
Înainte de începerea experiementului, cercetătorii le-au dat indicații gardienilor, însă nu li s-au impus reguli stricte: „Puteți crea prizonierilor sentimente de plictiseală, un sentiment de teamă în anumită măsură; li se poate crea noțiunea că viața lor este controlată în totalitate de către noi, de către sistem, că nu vor avea nici o intimitate… Le vom lua individualitatea în diverse moduri. În general, le vom da un sentiment de neputință. În această situație noi vom avea toată puterea și ei vor fi neputincioși.”
Revolta
Prima zi a trecut fără incidente majore. A doua zi, „gardienii” au fost luați prin suprindere de izbucnirea unei revolte.
„Prizonierii” din prima celulă și-au blocat ușa cu propriile pături, refuzând să dea ascultare ordinelor gardienilor. Lucrurile escaladau, iar „gardienii” pregătiți să intre în schimbul doi s-au oferit să lucreze ore suplimentare pentru a înfrânge revolta.
„Deținuții” au fost atacați cu stingătoare de incendiu, iar liderii revoltei au fost trimiși la izolare.
Manipularea: Dezbinarea prizonierilor
Cei care s-au implicat mai puțin în revoltă au primit recompense:
- au avut dreptul să mănânce alimente speciale;
- au primit uniformele și paturile;
- au avut voie să-și spele părul și dinții.
Conform raportului, Zimbardo a observat cum numai în câteva zile gardienii au devenit sadici, iar prizonierii au intrat în depresie: „# 8612, apoi a început să înnebunească, să țipe, să înjure, să meargă într-o furie care părea scăpată de sub control. A durat ceva timp până când am devenit convins că el suferea cu adevărat și a trebuit să-l eliberăm”.
„Gardienii” nu au renunțat în căutarea metodelor prin care să domine „prizonierii”: au recurs la interzicerea toaletelor și au forțat „deținuții” să defecheze într-o găleată pe care o aveau în celulă.
Psihosociologul prof. Univ. Dr. Septimiu Chelcea scrie în recenzia pe care o face cărţii lui Philip Zimbardo: „Viziunea lui despre individ şi societate este tulburătoare: suntem posibili criminali şi trăim într-o eră a uciderii în masă. În ultima sută de ani, mai mult de 50 de milioane de oameni, civili şi militari, au fost ucişi sistematic prin hotărârile guvernelor”.
Vizita preotului
Zimbardo a invitat un preot catolic cu experiență în domeniul carceral, cu scopul de a evalua situația din „închisoare” și pentru a vorbi cu „prizonierii”.
Preotul a uitat că închisoarea este una fictivă, promițând „deținuților” că-i va ajuta în vederea eliberării.
Acesta le-a spus faptul că singura cale de ieșire este cu ajutorul unui avocat.
Sfârșitul experimentului
Unii dintre părinți, contactați de către preotul catolic, l-au sunat pe Zimbardo întrebându-l cum pot lua legătura cu un avocat pentru a-și elibera fii. Totodată, Christina Raslash, prietena lui Zimbardo şi absolventă de psihologie, a vizitat închisoarea și a rămas îngrozită de suferințele prin care treceau deținuții, cerând finalizarea experimentului.
Zimbardo a înțeles că situația se degenera și că pierduse contactul cu realitatea, absorbit de contextul închisorii, afirmând următoarele: „cu puţin timp în urmă am realizat cât de departe am mers cu experimentul. La un moment dat gândeam exact ca un director de închisoare şi nu ca un psiholog”.
„Experimentul Stanford” și „Experimentul Milgram”
Experimentul a fost unul șocant. Zimbardo a subliniat, într-un e-mail trimis pentru CBS News, cum „cercetarea și cunoștințele rareori schimbă sistemele”.
Prin studiile lor, Zimbardo și Milgram au identificat cât de ușor pot oamenii să alunece într-un comportament agresiv atunci când autoritatea își asumă săvârșirea faptelor făcute în comun.
„Comportamentul uman este sub control situațional, indiferent dacă vom dori să recunoaștem acest lucru sau nu”, a mai adăugat Zimbardo.
[…] experimentul științific sancționat de militari, cercetătorii au ținut treji cinci prizonieri politici considerați dușmani ai statului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, timp de […]