În a 7-a zi mi-am dorit să ud florile.
Dar și ofilirea lor mi-a reamintit de glasul nenorocului,
Pentru că noi așa l-am putut numi.
Am înțeles, totuși.
Când vine acea clipă a morții îmbrăcată într-un costum alb,
Și printre pietre de râu oglindită,
Lasă alene urme de tutun.
Și răsună veșnic un clopot într-un tablou.
Ca două fiare disperate după rugăciune
Urlam la timpul ce l-am cam pierdut în căutarea noastră.
Când, în 7 zile marcate de o nebunie nesătulă
De a noastră sfiere și teamă de adevăr,
Cădeam în genunchi pentru a săruta
O raclă.
Prinși în amăgirea nopților în care ne întrebam
Câte amprente mai putem lăsa în întuneric,
Mi-ai spus că doar proștii ar crede că putreziciunea sufletului
Va veni odată cu moartea.
Nimeni nu a înțeles. Vatra vieții poate fi o banalitate.
E acel loc unde mi-ai spus de nenumărate ori
Că vorbele se ascund de noi.
În 7 zile de jurnal mi-am scris gânduri care nu se pierd,
Trăind într-un monolog.
Fiind 7 scrisori pe care nu…
Nu am mai reușit să ți le trimit.
Tot în 7 zile te-am auzit plângând.
Și mi-am strâns ochii atât de tare încât
Aș fi sperat să nu te mai aud.
Dar am înțeles că mi-am explicat propriile reguli unui
Animal însângerat pe care-l numeam
„Sufletul meu”.
În 7 zile de jurnal, oamenii mi-au spus:
„Trăiește!”
Iar pe o foaie am scris: „DISPERARE”.
